CAVALERII TEUTONI

În Evul Mediu timpuriu, când întreaga Europă se afla într-un proces de reorganizare politică și socială pe scară largă, Transilvania a fost invadată de valuri de migrație provenite din imensele stepe asiatice. După formarea statului maghiar și creștinizarea acestuia sub domnia regelui Ștefan, în jurul anului 1003, suveranitatea maghiară a adoptat o politică de expansiune teritorială și de extindere a influenței politice asupra populațiilor învecinate, inclusiv asupra spațiului carpato-danubian. În timpul domniei regelui Andrei al II-lea, influența coroanei maghiare a început să se facă simțită în trecătoarea sud-estică a Transilvaniei.

Această perioadă a coincis, pentru o scurtă perioadă, cu stabilirea, de cealaltă parte a Carpaților, a unui popor migrator numit cumani. Invaziile neîncetate ale cumanilor asupra sectorului transilvănean al Carpaților au constituit o preocupare majoră pentru suveranitatea maghiară. Regele Andrei al II-lea, în căutarea securității, a decis să elaboreze un plan de apărare. Acest lucru a declanșat, la rândul său, cel mai controversat episod din istoria Transilvaniei: dezbaterea privind posibila prezență a Cavalerilor Teutoni în regiunea de sud-est a Transilvaniei, pentru a asigura aplicarea politicilor maghiare în zonă. Din păcate, până în prezent nu au fost descoperite dovezi suficiente care să confirme prezența cavalerilor în Țara Bârsei în perioada 1211–1225. Dacă acești cruciați ar fi fost prezenți în zonă, nu există nicio îndoială că ar fi exploatat avantajele sale geopolitice, întrucât Defileul Bran devenise o zonă strategică esențială pentru oricine dorea să obțină controlul militar asupra trecătorii.

Indiferent de prezența sau absența Cavalerilor Teutoni în sud-estul Transilvaniei, suveranii maghiari au înțeles importanța fortificării granițelor transilvănene. Odată cu începutul migrației germane în spațiul intracarpatic, coroana maghiară a dezvoltat o vastă rețea de fortificații. Necesitatea construirii unor astfel de fortificații a devenit imperativă, din motive militare, mai ales în regiunile sudice ale Transilvaniei. Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XIV-lea și mijlocul secolului al XVI-lea a reprezentat, așadar, cea mai prolifică epocă din istoria Transilvaniei medievale în ceea ce privește construcția fortificațiilor. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, suveranitatea maghiară a elaborat un plan de apărare mai sofisticat, care se baza pe fortificații interioare, pe lângă cele situate la granițele regatului.

REGELE LUDOVIC I DE ANJOU A ORDONAT CONSTRUCȚIA CĂTĂRULUI DE LA BRAN

În timpul domniei lui Ludovic I de Anjou, coroana maghiară și-a continuat politica expansionistă în Balcani. În același timp, Valahia și Moldova s-au consolidat ca entități politice oficiale. Așteptările militare ridicate generate de aceste formațiuni au culminat cu o serie de confruntări între regele maghiar și Țara Românească. Strategia militară a regelui maghiar s-a bazat în mare măsură pe fortificarea trecătorilor care asigurau accesul militar către Țara Românească. Conflictele și neînțelegerile continue dintre Ludovic I de Anjou și Țara Românească l-au convins pe rege să aprobe un plan pentru construirea unei cetăți la Bran.

Cetatea Bran a fost construită atât din motive strategice, cât și economice. Scopul ei era să controleze drumul care ducea spre Transilvania, inclusiv trecătoarea, și să asigure protecția vămilor maghiare.

La momentul fondării Cetății Bran, comerțul prin Trecătoarea Bran era interzis. În schimb, comerțul s-a mutat în amonte, la Rufla Arbor (Rucăr). Pentru a obține ajutor în construirea cetății, Ludovic I de Anjou le-a promis locuitorilor din Brașov că vama urma să fie mutată la noua cetate pe care urma să o construiască la Bran.

Pentru a-și atinge obiectivele strategice, regele maghiar s-a bazat pe marile orașe transilvănene (Brașov, Sibiu și Bistrița), considerate capabile să contracareze tendințele de autonomie ale Transilvaniei. El a ordonat construirea unor cetăți la Tălmaciu (1370) și Bran (1377), cu scopul de a forma, împreună cu cetatea de la Severin, un lanț defensiv la granița sudică a Transilvaniei. De fapt, planul de construire a cetății de la Bran datează din 1364, conform documentelor descoperite din acea perioadă.

De asemenea, este important să menționăm un factor istoric major care a contribuit la supraviețuirea Cetății în fața unor mari tulburări: toate conflictele militare din Trecătoarea Bran au fost confruntări regionale, de importanță secundară, și, prin urmare, au implicat doar o utilizare moderată a forței armate.

De fiecare dată când o armată puternică din sud (de exemplu, armata otomană) organiza o campanie împotriva unui stat din Europa Centrală, precum Ungaria sau Austria, se alegea o rută geografică mai favorabilă, care traversa Peninsula Balcanică din Serbia până în Ungaria, pentru a evita trecătorile din Carpați, recunoscute ca fiind extrem de dificile chiar și pentru o armată numeroasă, precum cea otomană.

Intenția strategică a regelui maghiar de a construi Cetatea Bran a coincis cu dorința locuitorilor din Brașov, dornici să-și consolideze poziția geografică și economică în zonă, controlând ruta comercială care traversa trecătoarea. La 19 noiembrie 1377 a fost emis „actul de naștere” al Cetății Bran. Acesta a fost descris ca un privilegiu acordat orașului Brașov de către Ludovic I de Anjou, din Regatul Zvolen (Slovacia).

Documentul preciza următoarele: locuitorii din Brașov, „din proprie voință și fără constrângere, cu generozitate și în unanimitate”, s-au angajat să construiască o „nouă cetate pe stânca lui Dietrich” (novum castrum in lapide Tydrici aedificare). Aceasta urma să fie construită „prin propriile lor eforturi”. De asemenea, ei erau obligați „să defrișeze pădurile de acolo, de la înălțime până jos, după cum se considera de cuviință; să niveleze terenul, să aducă și să asigure piatra, varul și lemnul necesare pentru construirea cetății”. În plus, ei asigurau „zidăria, pietrarii și tâmplarii, pe cheltuiala lor”.

După finalizarea construcției, cetatea a intrat în proprietatea suveranității maghiare și a fost administrată de un castelan, numit de rege. Castelanul avea datoria de a forma o garnizoană, alcătuită din mercenari, arcași și baliste. Pentru „eforturile și cheltuielile” locuitorilor din Brașov, li s-au restabilit drepturile asupra a treisprezece târguri din Țara Bârsei, „ca în vremurile de odinioară”. Acordul confirmă atât implicarea comunității brașovene în apărarea granițelor, cât și relațiile pozitive cu suveranitatea maghiară.

Este remarcabil faptul că, înainte de sfârșitul domniei lui Ludovic I de Anjou (înainte de moartea sa, în 1382), construcția cetății fusese finalizată. Rapiditatea construcției acesteia, precum și interesul deosebit al regelui maghiar pentru regiune, s-au datorat complexității realităților politice ale epocii. Conducătorul Țării Românești, Vladislav Vlaicu, a dus o politică care, până la cucerirea Vidinului în 1368, era îndreptată împotriva intereselor maghiare din regiune. Lupta pentru influență a dus, așa cum era de așteptat, la o confruntare directă între cele două state medievale.

Potrivit unor istorici (cum ar fi Fotino), una dintre bătălii a avut loc la Bran. „Când Ludovic (regele Ungariei) l-a atacat pe Vladislav (domnitorul Valahiei), la Bran s-a dat o mare bătălie, care s-a încheiat cu victoria părții române.”

În urma victoriei române, Cetatea Bran a intrat în posesia unui teritoriu care cuprindea mai multe sate din Țara Bârsei: Baciu, Cernatu, Satulung, Turcheș, Târlungeni, Zizin, Purcăreni, Crizbav, Apața, Zărnești și Tohan (ultimele două au făcut parte din acest teritoriu doar până în 1395). În calitate de proprietari ai teritoriului, administratorii cetății aveau dreptul de a folosi resursele acestuia, inclusiv pădurile, apele, terenurile de vânătoare și pescuit, fântânile și estuarele comune.

Așa cum fusese planificat, amplasarea cetății asigura controlul asupra Trecătoarei Bran, stăpânind una dintre cele mai importante căi de acces către Transilvania și sporind astfel importanța sa militară. Protecția trecătoarei era asigurată de garnizoana cetății. În general, aceasta era alcătuită din mercenari: istoricul Ioan de Târnava menționează „detașamente englezești și baliste”. Numărul acestora nu depășea de obicei 12–24 de oameni, deși, de exemplu, în 1599 existau 40 de baliste, iar în 1658 erau 30. Misiunea lor principală era aceea de a bloca inamicul în fața cetății până la sosirea ajutorului din Râșnov și Brașov.

Raportorul documentației a fost nobilul Johannes de Schafeneck, castelan al cetății Landskron, situată în apropierea localității Tălmaciu, construită pentru a apăra trecătoarea Turnu Roșu.

CETATEA BRAN SE AFLĂ ÎN POSESIA LUI SIGISMUND DE LUXEMBURG

Documentele din anii 1395, 1398 și 1406 menționează în mod expres că Cetatea Bran (și, implicit, teritoriul din jurul acesteia) se afla în posesia regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Cea mai evidentă dovadă pare a fi prezența regelui maghiar la Bran în 1395. Se presupune că regele a folosit cetatea în timpul unei invazii în Țara Românească, când l-a înlăturat pe Vlad Uzurpatorul, un pretendent la tronul țării, care se opunea lui Mircea cel Bătrân, un aliat al lui Sigismund de Luxemburg.

Ocuparea Adrianopolului de către turci în 1354 a precedat cucerirea Peninsulei Balcanice de către Imperiul Otoman, care, până la sfârșitul secolului al XNUMX-lea, se extinsese până la Dunăre. Amenințarea otomană iminentă, care plana asupra locuitorilor din nordul Dunării, a dus la cristalizarea unui interes comun în rândul populațiilor creștine din regiune.

Prima incursiune a turcilor în Transilvania, din 1394, împreună cu victoria voievodului valah Mircea cel Bătrân de la Rovine, din 1395, a contribuit încă o dată la consolidarea legăturii dintre cele două țări vecine, Ungaria și Valahia.

Conducătorii celor două țări s-au întâlnit la Brașov în primăvara anului 1395 (pe 7 martie) și au încheiat un tratat de alianță. Tratatul s-a bazat, cel mai probabil, pe principiile vasalității specifice epocii, fundamentate pe relațiile ierarhice piramidale ale Evului Mediu. Acesta îl consacra pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg drept „Senior”, iar pe domnitorul Valahiei, Mircea cel Bătrân, drept „Vasal”. Tratatul stabilea, de asemenea, obligațiile celor două părți în cazul unei invazii otomane.

Este foarte posibil ca acest tratat să fi fost semnat la o dată ulterioară, în timpul asediului vechii administrații din Brașov, situată în spatele actualului „Hotel Aro”. Tratatul recunoștea, de asemenea, stăpânirea voievodului valah asupra unor teritorii dincolo de Carpați: Severin, Amlaș și Făgăraș (Mzrcha voivoda Transalpinus dux de Fuguras et banus de Zeurine). După semnarea Tratatului de la Brașov, unii cercetători atribuie stăpânirea asupra Cetății Bran domnitorului Mircea cel Bătrân. Din păcate, nici documentul datat 7 martie 1395, nici cel din 1406, semnat la Severin, nu conțin vreo referire la acordarea acestui drept domnitorului valah.

CUCERIREA CĂTĂRULUI DE CĂTRE MIRCEA CEL BĂTRÂN

Prima confirmare documentară a faptului că Cetatea Bran se afla „în alte mâini” apare abia în 1412. Acest fapt ne conduce la concluzia că, începând cu 1412, natura stăpânirii lui Mircea cel Bătrân asupra cetății se limita la drepturile de folosință și exploatare (dominium utile), și nu la un drept deplin de proprietate, în conformitate cu relația de vasalitate dintre cei doi conducători. În perioada de ocupare și folosință a Cetății Bran de către domnitorul valah, lângă cetate a fost înființat un punct vamal. Se percepeau 3 bani „de la călăreții care treceau prin Turciu (Bran)” și 1 bani de la „pietoni”.

O dovadă în acest sens se regăsește într-un document emis în 1412 de către voievodul Transilvaniei, Stibor de Stiboricz, care făcea referire la mutarea punctului vamal, întrucât taxa era percepută inițial la Törcz (în Brașov). La 6 august 1416, Bran a fost menționat ca punct vamal al Țării Românești într-un document emis de domnitorul Mircea cel Bătrân, care confirma privilegiile acordate de predecesorii săi negustorilor din Brașov. Tot în acest document, Bran este menționat pentru prima dată sub numele de „Turcu”, denumire derivată, cel mai probabil, de la râul Turcu, care traversează Bran.

O altă dovadă solidă în sprijinul ipotezei conform căreia cetatea se afla în mâinile valahilor se regăsește în documentul emis de Sigismund de Luxemburg la Casovia, la 7 iulie 1419, în care se menționa că Mircea cel Bătrân și fiul său — cărora li se acordase doar dreptul de a numi castelanii — îl nemulțumiseră pe rege, întrucât castelanii pe care îi numiseră comisese diverse abuzuri la colectarea taxelor vamale și la controlul mărfurilor aduse la vamă de locuitorii din Brașov. Cu toate acestea, problemele apăruseră ceva mai devreme, când domnitorul valah numise prefecții, cu consimțământul regelui, în 1412. Consulul secuiesc, Mihail, l-a îndepărtat efectiv pe prefect din structura administrativă a cetății la începutul anului 1419.

CAMPANIILE DE CUCERIRE ALE TURCILOR

În ciuda faptului că Cetatea Bran a fost menționată în 1421 printre posesiunile domnitorilor de Țara Românească, atât în documentele emise de domnitorul Radu Prasnaglava, cât și în cele emise de domnitorul Dan al II-lea în 1422, se pare că, după moartea lui Mircea cel Bătrân în 1418, Sigismund de Luxemburg a dispus o serie de măsuri defensive în cetate. Acestea s-au dovedit necesare într-o perioadă de instabilitate politică în Țara Românească, care a precedat iminentul atac otoman.

Conștient de importanța Trecătorii Bran și de capacitatea limitată a domnitorului valah de a răspunde amenințării de război, Sigismund de Luxemburg a retras controlul asupra Cetății Bran de la succesorul direct al lui Mircea cel Bătrân. Se pare că, în 1427, regele maghiar a făcut o scurtă oprire la Bran pentru a inspecta personal fortificațiile, ca răspuns la amenințarea otomană tot mai mare. Cu această ocazie, autoritatea asupra Cetății Bran a fost transferată secuilor.

Atenția deosebită acordată de suveranul maghiar acestui punct de trecere a frontierei s-a dovedit a fi pe deplin justificată. La scurt timp după aceea, în vara anului 1432, a fost organizată o expediție de amploare în Țara Românească, însoțită de o incursiune de jaf în Țara Barsei. Ambele ar fi trecut prin Trecătoarea Bran. Conducătorul Țării Românești de atunci, Alexandru Aldea, a recunoscut suzeranitatea otomană și a participat chiar la jefuirea Țării Barsei de către otomani. La scurt timp după aceea, în 1436, turcii au întreprins o nouă incursiune de jaf în zonă.

Iancu de Hunedoara a învins armata otomană la Bran

Vara anului 1438 (iunie–iulie) a adus cu sine o campanie militară otomană în Transilvania, o adevărată campanie de cucerire, la care se pare că a participat chiar sultanul otoman. Armata otomană a pătruns în Transilvania prin Severin, zdrobind orice rezistență locală pe care a întâlnit-o. A avansat prin Valea Sebeșului și apoi a jefuit Mediașul și Sighișoara. Deși armata otomană nu a reușit să cucerească Sibiu și Brașov, a devastat satele din Țara Bârsei. În cele din urmă, turcii s-au întors în Țara Românească prin Trecătoarea Bran, aducând numeroși sclavi și încărcați cu pradă de război. Campania a lăsat urme adânci asupra locuitorilor din Brașov și i-a determinat să întărească fortificațiile cetății și ale Trecătoarei Bran, pentru a putea rezista invaziilor viitoare. Acest lucru a fost realizat pe cheltuiala lor, deși cetatea nu le aparținea.

Voivodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a învins o divizie a armatei otomane în perioada 1441–1442 chiar la zidurile Cetății Bran. În timpul domniei sale ca voievod, funcția de consul al secilor a fost comasată cu cea de voievod al Transilvaniei, astfel încât Iancu a deținut ambele funcții. Întrucât una dintre principalele atribuții ale consulului secuilor era apărarea granițelor estice ale Principatului Transilvaniei, după fuziunea celor două funcții, apărarea granițelor estice a devenit responsabilitatea lui Iancu de Hunedoara. Acesta a evaluat corect poziția Cetății Bran ca punct strategic în această zonă a Transilvaniei și i-a acordat atenția cuvenită. Această epocă poate fi caracterizată drept apogeul strategic și militar al Cetății Bran. În această perioadă, castelanii de la Bran au deținut, pentru scurte perioade, funcțiile de viceconsul al șeclilor și chiar de voievod al Transilvaniei. Tot în acea perioadă, s-au desfășurat lucrări de fortificare pe latura nordică a cetății și s-a construit Turnul de Est, care includea o parte din vechea galerie.

În 1448, în calitate de regent al Ungariei, Ioan de Hunedoara l-a numit pe Nicolaus de Bizere castelan al Cetății Bran pentru o perioadă de 10 ani. Se spune că acesta era un nobil român din Banat, cunoscut sub numele de Nicolae de Bizere.

Iancu de Hunedoara a învins armata otomană la Bran

Remarcabila figură a domnitorului valah Vlad Țepeș (Vlad Dracula), fiul lui Vlad Dracul, nu pare să fi jucat un rol semnificativ în istoria Cetății Bran. Legătura dintre Vlad Țepeș și cetate a fost stabilită mult mai târziu și are foarte puțin de-a face cu faptele istorice ale domnitorului valah. Ea se bazează, mai degrabă, pe stilul său de viață, pe care istoria l-a învăluit mereu în mister și legendă.

Singurele fapte verificabile referitoare la această legătură sunt rezultatul indirect al eforturilor de politică externă ale lui Vlad Țepeș, în cadrul cărora relațiile cu Transilvania și Ungaria au o importanță deosebită.

Încă de la începutul primei sale domnii, în 1448, Vlad Țepeș a intrat în conflict cu negustorii din Brașov, fapt consemnat într-o scrisoare adresată acestora la 31 octombrie 1448, transmisă prin Bran. Acest conflict avea să dureze pe toată durata domniei sale, iar, după moartea sa, consecințele sale aveau să atingă proporții considerabile.

Neînțelegerile s-au datorat în parte regimului economic protecționist impus de Vlad Țepeș. Principalele victime ale acestui regim au fost negustorii transilvăneni, în special cei din Brașov. În același timp, tensiunile au fost amplificate de atitudinea ostilă a brașovenilor față de domnitorul valah, manifestată printr-o politică constantă de susținere a altor pretendenți la tronul Valahiei.

În timpul celui de-al doilea domnie, Vlad Țepeș a încercat în continuare să urmeze politica bunicului său, Mircea cel Bătrân, pentru a câștiga favoarea regelui maghiar prin semnarea unui tratat prin care domnitorul valah recunoștea suzeranitatea regelui asupra Valahiei. Motivul principal al semnării tratatului a fost, evident, sprijinul pe care Vlad îl putea obține în politica sa anti-otomană. Astfel, la câteva săptămâni după începutul celui de-al doilea mandat, Vlad a trecut prin Trecătoarea Bran spre Brașov pentru a se întâlni cu regele maghiar Ladislau cel Postum și a semna tratatul. Acesta includea și un acord concret între Vlad Țepeș și negustorii din Brașov, conform căruia cele două părți se angajau să se sprijine reciproc în cazul unui atac otoman. Cu toate acestea, la scurt timp după semnarea tratatului, transilvănenii și-au încălcat acordul cu domnitorul valah, oferind azil diversilor pretendenți la tronul Valahiei. Acest lucru a agravat relațiile deja tensionate dintre Transilvania și Valahia. Din acel moment, Vlad a început o serie de incursiuni, în special asupra orașelor Brașov și Sibiu, sub pretextul unor campanii „punitive”, precum cea din 1459. La întoarcerea din această expediție, se spune că domnitorul valah s-a retras în Țara Românească prin Bran, unde „nu a întâmpinat niciun obstacol”.

În 1460, Vlad Țepeș a pătruns în Țara Bârșei prin Trecătoarea Bran, „atacând sate, cetăți și orașe”, incendiind recoltele și țepuind prizonierii în apropierea Capelei Sfântului Iacob din Brașov. În timpul incursiunii din 1460, domnitorul valah a reușit în cele din urmă să învingă trupele unui rival, Dan al III-lea. În urma acestei victorii, a fost semnat un nou tratat de pace între Vlad Țepeș și locuitorii din Brașov.

În toamna anului 1462, amenințarea otomană a început să se facă simțită mai intens, când Vlad Țepeș, împreună cu o parte din armata sa, a fost nevoit să se retragă în Transilvania, spre Brașov, prin Trecătoarea Bran. La Brașov, Vlad s-a întâlnit cu regele maghiar Matei Corvin. Întâlnirea nu a dus însă la încheierea unui tratat de alianță. La scurt timp după aceea, potrivit savantului italian Antonio Bonfini (istoricul oficial al regelui maghiar), relațiile dintre cei doi conducători s-au deteriorat, deși motivele rămân necunoscute. Vlad Țepeș a fost apoi arestat din ordinul lui Matia Corvin. Este probabil ca decizia regelui să se fi bazat pe scrisori calomnioase trimise de locuitorii din Brașov, în care conducătorul valah era acuzat de colaborare cu turcii.

În 1476, după paisprezece ani de închisoare, atât la Visegrád, cât și la Pesta, Vlad Țepeș a fost eliberat la insistența lui Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei. Cu sprijinul transilvănilor și al moldovenilor, Vlad Țepeș s-a întors în Țara Românească, trecând din nou prin Bran, hotărât să-și recâștige tronul. A reușit acest lucru în urma unei bătălii purtate în apropierea Bucureștiului, dar nu s-a bucurat de o domnie îndelungată, întrucât, la scurt timp după revenirea sa pe tron, a murit într-o confruntare cu un alt pretendent la tronul Țării Românești.